Sunday, 28 December 2014

Crăciun cu dileme



 
Chiar și câinele a avut dileme la acest Crăciun. Detalii, în text :) (Foto: OM)
Anul acesta Crăciunul a fost cu dileme. Este prima oară în cei șapte ani ai băiatului meu când dilemele și-au făcut loc. Și nu simple, pe care le poți rezolva din două vorbe, ci din acelea grele...

Până acum Crăciunul a fost un amestec magic de așteptare, visare, dorință și bucuria împlinirii visului. Este ceva unic să trăiești bucuria unui copil care țopăie minute în șir lângă pom, la 6 dimineața, pentru că a primit trenulețul dorit – un tren de epocă, pe care l-a numit în visarea lui „Mocănița expres”. Trenul nu a rezistat prea mult – povestea e de acum doi ani  -, pentru că, după aceea, a venit de ziua lui un câine, care a fost și el fascinat de agitația de pe șine și a zis să guste din ea. Și a gustat atât de bine, încât pe șine s-a făcut liniște. 

Dar nu contează asta. Nu obiectul este cel care contează în povestea lui Moș Crăciun, ci magia împlinirii visului. Iar copiii pot visa multe. În timp ce adulții, chiar dacă se duc adesea după ei în vis, au uneori momente de luciditate și vor să revină cu picioarele pe pământ și să-și aducă acolo și odraslele. 

Cam pe-aici am fost anul acesta, oscilând între visările motorizate ale copilului meu și responsabilitatea mea maternă, de a-i deschide orizonturi noi, dincolo de seriile mașinuțelor Hot Wheels,  comerciale pentru mine, dar fantastice pentru el.

Am înțeles de multă vreme că pentru el nu obiectul în sine are valoare, ci povestea pe care o țese în jurul mașinuțelor. Sunt povești și filme pe care le regizează, cufundat în lumea lor, printre personaje, intrigi și morale. Dar uneori mi se face frică. Mi se face frică atunci când mă gândesc că e în stare să rămână în casă pentru mașinuțele lui, în loc să iasă pe afară; că își ceartă câinele pentru că dă iama în mașinuțele lui, în loc să înțeleagă – măcar din explicațiile mele – că prietenul lui cu patru picioare are și un suflet și vrea și el să se joace; că ar renunța oricând la o ieșire la munte, pentru o mașinuță nouă, sau că îmi cere o recompensă cu patru roți pentru că a mers bine pe munte. Știu că este frica părintelui, care este pus în fața multor alegeri și evaluări. Dar oare când alegem bine și când alegem prost pentru copiii noștri?
 
Dilemele au lăsat loc bucuriei, în seara de Ajun, la împodobirea bradului. (Foto: OM)
Cred că anul acesta Crăciunul a fost unul de trecere, pentru amândoi. Prin toamnă, când mergeam noi cu mașina, era să frânez brusc în plină stradă, când l-am auzit spunând din senin: ”A... mi-a spus că nu există Moș Crăciun. Tu ce crezi mami, există?” Avea tonul lui serios de om mare, care știe, care are certitudini. Mi s-a tăiat respirația și am amuțit. Da, eu, despre care mulți spun că am răspuns la orice... nu am știut ce să răspund copilului meu în acel moment. O mie de întrebări se formau în același timp în mintea mea: Oare ce i-a spus? Oare a crezut? Oare cine i-a mai spus ce? Oare ce îi pot spune ca să nu îi dărâm lumea magică?

Copilul meu este cel mai mic ca vârstă din grupul său de prieteni, iar A... este cel mai mare. La nivel logic și rațional – rămân totuși o persoană cerebrală, în ciuda escapadelor în visare împreună cu băiatul meu – știam că la un moment dat această știre va veni în viața lui, la fel ca multe altele, de la prietenii lui mai mari. Dar tot m-a luat pe nepregătite. 

Când a repetat întrebarea, i-am răspuns și eu cu o întrebare: ”Tu ce crezi?”. ”Nu știu ce să cred... A... a spus că părinții lui i-au zis într-un an că ei  îi aduc cadourile de Crăciun”. Vorbea atât de serios că am zis, pentru o secundă, că probabil trece prin acel moment de maturizare în care dă jos Crăciunul din poveste și îl lasă să fie o sărbătoare a sufletului fiecăruia împreună cu cei dragi. 

Atunci a reluat întrebarea diferit: ”TU crezi în Moș Crăciun?”. A fost întrebarea salvatoare, pentru amândoi: ”Da, eu cred în Moș Crăciun”, am răspuns ușurată, adăugând și completarea care să mă salveze de acuzația de minciună, în cazul în care făcuse pasul spre realitate: ”Eu cred în spiritul lui Moș Crăciun, care ne vizitează pe toți, în inima noastră, în fiecare an”. ”Mda, mi-ar părea rău să nu existe Moș Crăciun”, a răspuns el, cu un ton trist și îngândurat. A mai privit un pic pe geam, în semi-întunericul din oraș, după care a conchis: ”Eu prefer să existe Moș Crăciun!”. Vocea sa era din nou veselă, de copil încrezător în magie și în forța visării. După care, zile în șir a continuat ceea ce începuse să facă încă din iulie,  la fel ca în fiecare an de când a început să vorbească: să pună diverse dorințe și cadouri pe lista Moșului.

În altă seară l-a cuprins din nou îndoiala: ”Mama, acum dacă sunt la școală, sper că Moș Nicolae și Moș Crăciun nu vor veni doar cu chestii din astea de școală... cărți, caiete, sau mai știu eu ce”. ”Păi nu ai nevoie și de cărți și caiete?” ”Ba da, dar nu sunt distractive. Și sunt dificile.” ”Dar ai nevoie în viața ta de de toate, deci și de cărți, și de mașinuțe, și de mișcare, și de explorare, și de prieteni”. ”Da, dar cred că Moșii trebuie să îmi aducă ce-mi doresc eu, nu ce am eu nevoie.” ”Vedem ce vor aduce, principalul e să fii deschis.” ”Da, da, da... tu mereu spui așa!”
 
Scrisoarea către Moș Nicolae. Specifică Hot Wheels Colour Shifters. (Foto: OM)
Curând după aceea a venit Moș Nicolae. Înainte de seara magică, a mai făcut un test: ”Mama, nu știu, eu nu-i mai scriu lui Moș Nicolae, că oricum scriu urât. Îți spun ție, că văd că îl cunoști. Ce îți spun ție, aia aduce. Sau oi fi tu?”. De data asta nu m-a mai luat prin surprindere, așa că am găsit soluția: l-am pus să-i scrie Moșului ce își dorește. I-a scris. 

A primit ce a scris – mașinuțe Hot Wheels care își schimbă culoarea în funcție de temperatură (le găsesc încă prin frigider sau prin congelator), dar și ce avea nevoie: cărți cu povești, precum și un bonus: ceva ce își dorise mult într-o librărie, dar eu îi spusesem că era ceva ce numai Moș Crăciun putea să îi aducă, pentru că era cam scump – un set de desenat mașinuțe Hot Wheels. A fost în al nouălea cer și a reluat țopăiala de fericire tipică pentru Moș. M-a și certat că am fost eu prea pesimistă și i-am spus că setul de desenat i-l poate aduce doar Moș Crăciun.

A venit însă și Ajunul Crăciunului. Ca de fiecare dată, ne-a prins în București, pentru că eu tot nu terminam treburile ca să plecăm. Am ieșit pe autostradă pe la 13.30, supraviețuind atât ambuteiajului de la marginea orașului, cât și ambuteiajului nerăbdării lui. Tot drumul a fost temător că nu mai avem timp să facem bradul și nu va ști Moșul unde să oprească. L-am asigurat repetat că vom face bradul la timp, iar Moșul va veni și la noi. 
 
Această poză nu este mișcată :). Se mișca Sammy! (Foto: OM)
M-am ținut de cuvânt și am împodobit bradul în familie. Eu cu fotografiile, el s-a întrecut în a da ”indicații”, iar câinele stătea în mijlocul sufrageriei, sau se băga direct în globuri, fericit că ne-am adunat cu toții în același loc.

Au urmat negocierile pentru culcare. Copilul nu mai prididea cu planurile pentru a-l prinde pe Moș Crăciun: ”Mami, hai să punem camera de filmat în sufragerie. Așa îl putem filma pe Moș”. ”Păi nu am luat-o”. ”Bine, atunci punem aparatul tău de fotografiat, că poate să și filmeze”. ”Și dacă aruncă Moșul cu praf magic ca să nu fie filmat și mi se strică aparatul?”. El nici nu voia mare lucru: ”Doar să-i spun eu câteva lucruri!”. Nu am reușit să aflu ce voia să-i spună. 

După ce s-a culcat, am mai așteptat un timp, ca să mă asigur că doarme dus. Nu aș fi vrut să mă prindă în flagrant, pentru că de când e el în familie, eu sunt cea care asigură livrarea cadourilor sub brad. Pentru mine este momentul de suspans maxim. Mereu mi se pare că fac prea mult zgomot, că fâșâie ambalajele prea tare, că stau prea mult închisă în camera în care împachetez, iar copilul poate da buzna oricând, mai ales că are obiceiul să mai controleze o dată bradul, așa, din senin. 

Anul acesta lucrurile au fost îngreunate de Sammy, care a venit în inspecție și a găsit mingea de tenis – singurul obiect neîmpachetat – pe care Moșul urma să i-o aducă chiar lui. Coada a început să-i bată cu vigoare stânga-dreapta, botul să împingă în minge, mingea a căzut cu zgomot de pe cutia pe care o pusesem... Criza era pe punctul să izbucnească, pentru că un Golden Retriever nu se joacă niciodată pe tăcutelea, iar al nostru cu atât mai puțin! I-am luat-o în ultimul moment, am băgat-o în buzunar și am continuat să duc cadourile la brad. Dar câinele a început să amușine prin pungi, căutându-și mingea. Niciodată, dar absolut niciodată, nu mi s-a părut mai enervant fâșâitul de ambalaj!!! Am început să trag pe mutește de câine, stând cu urechile ciulite spre dormitor. Un nod mi se pusese în gât: mi-era o frică enormă că băiatul meu avea să iasă și să vadă ce se întâmplă la brad... în loc de Moș Crăciun cu barbă albă, mama lui se luptă cu Sammy, ca să îi facă vânt de-acolo, în timp ce o parte din cadouri era în altă cameră!!!

Dovada livrării cadourilor: fotografie făcută fără bliț, pentru a păstra misterul... și pentru că oricum nu m-aș fi gândit să dau drumul la bliț, la ce sperietură trăsesem cu Sammy!
I-am arătat mingea câinelui și l-am ademenit cu ea la mine în cameră, doar că acolo voia să latre ca să o primească. În final am reușit să o ascund suficient de bine încât să se culce plictisit, iar eu am terminat de livrat cadourile, gândindu-mă de ce m-am temut atât de rău de acel flagrant: mi-a fost teamă să nu fie dezamăgit și să nu piardă vraja poveștii lui Moș Crăciun când încă poate nu e pregătit. Și mai ales să nu fiu tocmai eu cea care îi dă vestea realității exact când el aștepta surpriza maximă a visului...

S-a trezit două ore mai târziu - la 2.30 noaptea – și s-a năpustit la brad, ca  să verifice dacă a venit. Venise!!! A deschis pachetele cu chiuituri și țopăieli. A continuat să primească, și a doua zi, cadourile lăsate de Moș și la unchiul, mătușa și părinții acesteia. Și va mai primi și în București, când va reveni din vacanță.

Dar, dincolo de surprize, după primirea cadourilor, fiul meu are cu siguranță întrebări noi pentru Moșul, altele decât cele pe care a vrut să i le pună la început.

Țopăială cu mingea lui Sammy. La 2.30 am. Câine în transă: una din dilemele Crăciunului pentru patruped.
De exemplu, l-am auzit frământându-se: ”Nu înțeleg de ce anul acesta nu mi-a adus ce i-am cerut!” Asta da dilemă pentru un copil... Am început să-i spun că și-a împărțit sarcinile cu Moș Nicolae. Acesta fiind mai mic, i-a adus mașinuțe și alte cadouri mai mici, în timp ce de la Moș Crăciun a primit mai multe, mai mari și care acoperă un an întreg. A funcționat... pentru vreo două ore. 

Apoi am reluat discuția din alt unghi: când era întrebat ce a primit, spunea: ”Doar două mașinuțe”. E drept că fuseseră ”doar” două mașinuțe - Hot Wheels (preferatele lui), din seria Fast and Furious, pe care nu o avea, ceea ce l-a încântat – dar și jocuri, echipamente, un ghiozdan complet utilat și marcat cu Fulger McQueen, un jeep, filme. Toate erau lucruri de care avea nevoie, sau care îi puteau aduce noi bucurii. 

Realitatea este însă că, deși s-a bucurat sincer de ce a primit, frenezia lui de a deschide pachetele nu a avut o împlinire totală, pentru că nu a găsit cele două jucării pe care și le-a dorit cel mai mult în ultimele săptămâni: o mașinuță Hot Wheels Roger Dodger și o pistă Hot Wheels cu niște turnuri (dacă am înțeles eu bine). 

Discuția a continuat. I-am explicat faptul că Moș Crăciun a vrut să îi arate că în viața lui mai e loc și pentru alte experiențe și trăiri, decât cele legate de mașini, că a vrut să îl îndemne să fie deschis la nou, etc. Că poate nu a avut la fabrica lui exact acele două jucării. 
 
Experiențele noi de Crăciun pot fi puternice chiar dacă nu au fost în scrisoarea pentru Moș. (Foto: OM)
În cheia aceasta am plecat la București, pe 26 decembrie după-amiază, cu amintirea ochilor lui plini de întrebări fixați în ochii mei de adult care deja regreta că a vrut să îi maturizeze un pic pe acești doi Moși, dozând  în cadouri prea multe lucruri de care copilul are nevoie ca să crească, și prea puține lucruri pe care și le dorește în magia vârstei lui.

Așa că, ajunsă acasă, am început să caut pe net... mașinuțe Roger Dodger. Nici măcar nu știam cum arată. De fiecare dată el își alege mașinuțele, iar dacă i le cumpăr eu, mă iau după culori și încerc să ghicesc dacă mai are modelul respectiv. Târziu am realizat – din poveștile lui – că numele mașinilor sunt reale și nu create de el.

Internetul m-a pus față în față cu o realitate neașteptată: am aflat că o mașinuță Roger Dodger din anii 70 fusese vândută la licitație pe eBay cu 8000 de dolari! 

Mașinuța Roger Dodger pentru care cineva pare să fi plătit 8000$ (Sursa informației și a fotografiei: http://capitaldiecastgarage.blogspot.ro/)
”E bine, mi-am zis, eu de obicei le iau cu 8 lei”. Am continuat să caut pe site-uri românești, doar-doar oi găsi un furnizor din România. Nimic. Pe un site unde avuseseră Hot Wheels, stocurile erau epuizate. Era 26 decembrie, trecuseră mulți Moși înaintea mea pe acolo. Cât despre pista aceea cu turnuri – am renunțat: pur și simplu nu îmi dau seama ce mai pot lua, în condițiile în care are deja câteva acasă. Blocaj de adult limitat în responsabilitățile lui!

Pe 28 decembrie am mers în Jumbo – marele  rai al mașinuțelor Hot Wheels și ultima mea speranță. Cine cotrobăia de zor într-un turn cu mașinuțe,  golit și acela pe jumătate? Eu, așezată pe vine, ca să pot scoate mai ușor mașinuțele, și un băiețel de opt ani. El era mai dibaci la extras mașini, iar din când în când se uita uimit la mine, cum oftam când  mă uitam la vreun model și constatam că nu e Roger Dodger. 

Am mers apoi și la un stand dedicat Hot Wheels. Am filtrat absolut toate exemplarele expuse, citindu-le denumirile de pe ambalaje: niciun Roger Dodger! Dezastru total! Ce fac???

Am identifcat două Dodge-uri. Cum oricum nu mai știam cum arată acel Roger Dodger, m-am gândit că asemănarea  de nume poate mai atenuează absența. 

Între timp, lângă mine, un cuplu tânăr răscolea printre mașinuțe. El era mai determinat. M-am întrebat pentru o clipă dacă se uită și ei după cadouri pentru un copil. Bucuria lui când găsea anumite modele m-a convins că respectivul copil era acolo, lângă mine, în pielea unui adult tânăr. Când iubita lui a exclamat: ”Vai, uite ce frumoasă e asta!”, iar el a răspuns cu generozitate și căldură: ”Da, așa e! Hai că pe asta ți-o iau ție!”, am știut cu siguranță că băiatul meu este absolut ok: visează mașinuțe, dar are șapte ani. 

Așa că i-am ales vreo trei, pe care i le va lăsa Moșul la bradul de la birou, despre care știe deja că l-am luat pentru a susține un proiect social. Cu Roger Dodger o vom rezolva noi cumva, că doar nu primim totul de la Moș, ci și noi avem puterea să ne împlinim visele!

Nu știu cum va integra el această dilemă: din ce motiv nu i-a adus Moșul exact ce a vrut el. Știu însă că îl voi ajuta cu siguranță să îi găsească un sens pozitiv, care să îl inspire să aibă încredere în el și în ce poate avea în viață. Este, e drept, prima oară când se confruntă cu situația aceasta. 
 
Dileme de mamă: ce cultiv în copilul meu și ce rodește mai târziu? (Foto: OM)
 Mă gândesc însă în continuare dacă oare nu am greșit eu, apăsând prea mult pedala maturizării. Sau poate exagerez, pentru că eu nu am  reușit să vindec urmele lăsate de Moșii săraci în jucării, care îmi lăsau an de an sub brad pijamale și lenjerie de bumbac – necesare și sănătoase de altfel – în copilăria mea din comunism. Cu gândul acesta, mi-am amintit cât am tachinat-o pe mama, ani în șir, pentru aceste cadouri, pe care le-am considerat complet neinspirate. Și abia acum, când eu nu l-am găsit pe Roger Dodger - deși nici nu se compară situația economică și socială - am reușit să empatizez cu mama și să simt cum se simțea ea, probabil, că nu izbutea să îmi pună sub brad jucăriile pe care le visam și se bucura că găsea acele lucruri de care aveam nevoie. ”Erau de bumbac, Oana! Nu știi tu cât de greu se găseau!” – de câte ori nu am auzit răspunsul acesta de la ea și eu abia acum l-am primit în mine, după ce am scotocit fără succes printre mașini Hot Wheels și printre dileme de Crăciun.

Iar dilemele au continuat...

Oare cum putem ști care e doza optimă de vis și de realitate pe care să o picurăm în viața copiilor noștri? 

Oare când îi rănim expunându-i prea direct vieții, în încercarea noastră de a-i pregăti pentru dificultățile ei, sau când îi slăbim protejându-i prea mult? 

Oare este Crăciunul un bun moment să învețe ce este viața, sau este un bun moment să învețe că, oricum ar fi viața, fiecare dintre noi poate să aibă un pic de magie și să se bucure de ea? 

Soare în ziua de Crăciun. O promisiune ca dilemele să se rezolve cu lumină. 25.12.2014 (Foto: OM)


No comments:

Post a Comment