Thursday, 20 February 2014

Prima poartă spre Nepal: Kathmandu

Poartă budistă, în Tibet, la peste 3000m altitudine. Una din porțile de care m-am îndrăgostit. Copyright: Oana Marinescu

- urmarea articolului din 13.02.2014 -


Prima poartă de intrare în Nepal a fost în Kathmandu. Am aterizat, pe 23 octombrie, oarecum  năucită după o noapte cvasi-polară în escală pe aeroportul din Doha. Habar nu aveam că era doar prima poartă și că urma să mai descopăr și chiar să mă îndrăgostesc de altele. Din clipa în care mi-am pus rucsacul în spate, în avion, mi-am mutat toată atenția pe ce aveam de făcut atunci, pe loc, pas cu pas, pentru a intra în Nepal.

Controlul bagajelor pe aeroport – chiar și la intrarea în țară - și modul de aplicare a vizei m-au amuzat. Procedurile voiau să sugereze rigoare: formulare detaliate de completat, inclusiv prezența unuia despre care ulterior am aflat că nu mai era necesar; fotografii pentru viză; trei funcționari așezați unul lângă altul la un ghișeu de un metru, care-și treceau hârtiile din mână în mână punând timbre, numere de înregistrare, poze, parafe într-o ordine cvasi-ritualică; poliția de frontieră; vama; verificarea bagajelor, etc.

Dar dincolo de aparență am intuit două lucruri. Pe de o parte, procedurile de trecere a frontierei aveau ceva moale, erau lipsite de rigiditatea occidentală și la un moment dat mi-au creat un sentiment de relativitate. Am regăsit ulterior aceeași senzație în situații foarte diverse, ca parte a specificului cultural local. Așa am ajuns să definesc Nepalul ca ”Țara lui Maybe”. Pe de altă parte, se simțea chiar și acolo, în spațiul rece și slab luminat al aeroportului, curtoazia caldă a nepalezilor.
Kathmandu spiritual. Tehnologie și ritual în ”Țara lui Maybe”: Localnic, vorbind la un IPhone și purtând Kumkuma - un punct de culoare roșie pe frunte, între sprâncene, cu valoare simbolică în ceremonii religioase hinduse. Se aplică pe punctul de Chakra considerat cel mai sfânt din corpul uman. Copyright: Oana Marinescu

Am organizat bagajele pe cărucioare, ne-am fotografiat așa, obosiți și încercănați – poza ”de dinainte de trekking” -  și am ieșit din aeroport. Eram un grup de opt persoane, dintre care șapte eram pentru prima oară în Nepal. Afară ne aștepta reprezentantul agenției locale, cu un microbuz. Știam asta. Știam și că trebuia să mergem direct la acesta și să nu dăm bagajele celor care veneau spre noi să ne propună să ni le care la mașină. Am prelucrat informația și m-am adaptat.

L-am văzut pe cel indicat de Alex că este omul nostru de legătură și am reușit să mă strecor rapid printre bărbații cu pielea tuciurie care ne zâmbeau și ni se adresau într-o engleză cu o puternică amprentă locală. Am găsit microbuzul nostru - identic cu alte câteva din parcare de altfel. Mi-am asigurat urcarea genții în portbagaj și m-am așezat pe un scaun, cu rucsacul în brațe. 

Golul asociat Nepalului din mine începea de-acum să se umple. Pentru început erau instrucțiunile date de Alex, pe care, în ciuda stării de năuceală,  le procesam pe pilot automat. Experiența nenumăratelor delegații în care am fost și a trebuit să mă integrez în proceduri, agende, reguli de protocol și de securitate, indiferent de cât de obosită sau stresată eram, și-a spus cuvântul. Deși pentru localnici păream o turistă, mental eu nu eram una și nici nu mă simțeam așa. Pornisem într-o experiență de descoperire.

Am stat în microbuz câteva minute înainte de a ne pune în mișcare. Aproape că mi-am tras sufletul un pic derutată: Ieșisem în Kathmandu, iar eu habar nu aveam unde eram de fapt!!!
 
Kathmandu-ul pe care aveam să-l descopăr e plin de oameni și divinități, culori și mirosuri, mărfuri și ofrande. Greu de ghicit de pe aeroport. Copyright: Oana Marinescu
Mă uitam cu o curiozitate avidă în jur, cu toate simțurile activate la maxim. Parcarea era cufundată în întuneric, cea mai apropiată lumină fiind pe o stradă asfaltată și destul de lată din dreapta. De jur împrejur staționau și alte microbuze. Păreau surori.  Localnici - bărbați - vorbeau tare și se mișcau foarte repede pe lângă ele. La început nu am reușit să-mi dau seama care erau oamenii noștri și nici câți veniseră. De fapt nici acum nu mi-e clar. Nu mi-am dat seama nici când au reușit să urce toate bagajele în microbuz, deși am înregistrat o agitație energică la ușa din spate.

La un moment dat am început să-i studiez pe reprezentanții agenției. Făcusem cunoștință cu ei, dar nu putusem să le rețin numele. Mă simțeam și prost și ciudat, de parcă nu reușisem să fac un contact real cu reperele noastre în Nepal. Unul dintre ei, Temba, avea să ne însoțească de-a lungul întregii expediții. Mi-a luat vreo două zile să îi pronunț corect numele, mai ales că două ore mai târziu am făcut cunoștință și cu un coleg al lui pe care îl chema... Pemba. Aveam mereu senzația că mi se împiedică limba când să îi rostesc numele și mă blocam. Dar asta nu m-a împiedicat să mă bucur de compania lui plină de solicitudine și să constat că rareori găsești un om cu un râs atât de molipsitor. 

Temba, la finalul unei zile de trekking, cam pe la 2000 de metri. Bine-dispus și atent. Copyright: Oana Marinescu
M-am uitat la fizionomia lor: scunzi, îndesați, cu o conformație puternică, lată în spate. Aveam să înțeleg mai târziu că era rezultatul căratului în cârcă pe cărările himalayene, una din activitățile de bază în  satele din munți, unde nu există drumuri, ci doar cărări. Culoarea tenului le topea trăsăturile în noapte. Doar zâmbetele largi ce le dezvăluiau dinții și albul ochilor mereu în mișcare îi localizau aproape fosforescent în întuneric.

Am urmărit fascinată modul în care vorbeau și interacționau cu Alex. Erau foarte calzi și prietenoși, îl tratau cu o familiaritate ce vădea un respect special și o foarte mare încredere. Parcă i se adresau fratelui mai mare. După aceea am aflat și sensul cultural al acelei raportări: în Nepal, localnicii se adresează unii altora folosind diverse apelative care fac trimitere la relațiile de familie. ”Diddi” înseamnă ”soră mai mare”, ”dai” – frate mai mare; ”bai” – frate mai mic, ”bahini” – soră mai mică.

Mai târziu, după ce am început trekkingul, și eu am fost ”Oana Diddi”, sau ”Diddi”. Un cuvânt care a avut puterea de a crea o legătură specială între noi, dincolo de culturi, gen și statut social. Eram sora lor pe munte, motiv pentru care am și dansat cu ei.

Oana Diddi, cu flori și nelipsitul aparat foto, la coadă pentru a dona pentru o școală, și Irina (Vasilescu) Diddi, semnând pentru donație. Cam în a treia zi de trekking. Photo Credit: Roxana Poede
Revenind însă la primirea noastră pe aeroport și la primul contact uman și cultural cu Nepalul, în tot acel iureș de interacțiuni logistice, ne-au oferit eșarfele lor tradiționale, Khata. Dar au făcut-o diferențiat: ”Alex Dai” a primit una verde cu desene colorate, iar noi, ceilalți, unele ivoire, cu modele făcute din țesătură. 

Gestul de a oferi o eșarfă – Khata – este originar în Tibet și s-a răspândit în mai multe țări din zona asiatică. Deși nu există înscrisuri doveditoare, se consideră că originea obiceiului precede apariția budismului în Tibet. Eșarfele pot fi din bumbac, mătase sau alte tipuri de fire, iar pe ele sunt simboluri sau mantre. Cu o valoare simbolică puternică, fac parte din viața tibetanilor de la naștere și până la moarte.

Eșarfă Khata utilizată cu o mască ritualică, într-un templu budist din Tibet (3500 m). Copyright: Oana Marinescu
Oferirea unei Khata arată respect, afecțiune, deschidere sufletească. În cultura tibetană  sunt ritualuri stricte pentru înmânarea unei Khata, în funcție de rol, context și de persoana care o primește. De exemplu, pentru un context oficial, eșarfa este împăturită cu capetele orientate și deschise spre cel care o primește, semn că  inima celui care o oferă este deschisă și fără gânduri ascunse. 

Ritualul pentru noi a intrat mai degrabă în categoria eficienței, dar și-a păstrat doza lui de căldură. Emoțiile, dezordinea primului contact, spațiul restrâns din microbuzul în care ne suiserăm deja cu toții și tipicul relației dintre agenție și clienți au avut probabil fiecare rolul său. Așa că ni le-a distribuit unul din reprezentanții agenției, în timp ce ne spunea că reprezintă urarea lor de bun-venit, potrivit tradiției locale.

Mi-am atârnat la gât eșarfa  lăsându-mi degetele să curgă pe țesătura mătăsoasă. O bucurie liniștită a înlocuit surpriza gestului. Apoi atenția mi s-a mutat iar spre stradă, adunând cât mai multă informație – curiozitatea rămânea încă agățată de lumea exterioară, de forme, lumini, umbre, zgomote, mirosuri, oameni. 

Mai târziu, am revăzut momentul ca pe un ritual cultural de intrare în Nepal și în familia – cuvânt atât de important acolo – care avea să aibă grijă de noi pe munte. 

Tot mai târziu aveam să trăiesc momente de trecere completă de la percepția lucrurilor  prin prisma unei relații comerciale, la o relație umană unică, pe un munte de neimaginat pentru mine, la București: Manaslu.
Kathmandu monumental - un oraș cu o mitologie prea vie pentru a fi un muzeu. Copyright: Oana Marinescu

- va urma -

No comments:

Post a Comment